mătúră (mătúri),
s.f. –
1. Obiect cu care se
curăță. –
2. Sorg (
Sorghum vulgaris). –
3. Spanac porcesc (
Chenopodium scoparia). – Mr.
metură, megl.
m(i)etură, istr.
meture. Origine obscură. La
baza lui
trebuie să
stea lat.
matta „
covoraș”, de unde
sard.
matta „
tufă,
arbust”, abruz.
mattęlę „
mănunchi”, Lucania
mattǫrrę „mătură de
nuiele”, Lipari
mattulu „
vreascuri”, calabr.
máttulu „
scul”, cat., sp.
mata (Corominas, III, 287, cf. REW 5424). Lat.
matta și-a
schimbat genul.
Rezultatul *
mat explică pl.
mături și, prin
falsă regresiune,
mătură, cf.
pătură, măgură, latură. S-
ar putea pleca și de la un lat.
*mattula; însă
fonetismul din
rom.
prezintă o
anumită dificultate.
Pentru a-l
explica pe
ă,
trebuie presupusă o
încrucișare cu lat.
metere „a
lua, a
culege”, în a
cărui conjugare ar fi
intervenit o
schimbare analogică,
destinată s-o
reducă la un
tip mai
mult sau mai
puțin regulat,
meto, *metitum (în
loc de
messum), ca
peto, petitum, cf.
parco, parcitum (
față de
parsum),
patior,
*patitum (
față de
passum). Din
încrucișarea lui
matta cu
meto putea să
rezulte *
metula, cf.
alb.
mettulë. Alte
ipoteze sînt mai
puțin convingătoare. Din lat.
mētŭla „
piramidă mică” (
Candrea,
Éléments, 29; Pușcariu 1053;
Candrea-
Dens., 1074; REW 5554;
Candrea; Tiktin) este
dificil din
punct de
vedere semantic. Din sl.
metla „
nuielușă”, cf. bg.,
rus.
metlá „mătură” (Miklosich,
Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Berneker, II, 41;
Pascu,
Beiträge, 18; Conev 46) nu este
posibil din
punct de
vedere fonetic. De
origine daco-
tracică după Pușcariu,
Lr., 286;
anterior indoeurop. după Lahovary 335. Der.
mătura, vb. (a
curăța cu mătura; a
expulza; a
elimina);
măturător, s.m. (
om care mătură);
măturătoare, s.f. (
mașină de
măturat);
măturătură, s.f. (
acțiunea de a mătura și
rezultatul ei);
măturar, s.m. (
măturător);
măturică (var.
măturice), s.f. (
plantă,
Centaurea cyanus);
măturiță, s.f. (
verbină,
Verbena officinalis). – Cf.
mătreață.