mirá (mír, mirát),
vb. refl. –
1. (Trans.) A
vedea de, a avea
grijă. –
2. (Înv.) A
considera, a se
îndoi, a
crede, a
socoti. –
3. A fi
uimit, a se
minuna. – Var. (Mold.)
miera. Mr.
mir, mirare, megl.
m(ń)ir, m(ń)irari, istr.
mir. Lat.
mirāre,
formă vulgară în
loc de
mirāri (Pușcariu 1094;
Candrea-
Dens., 1137; REW 5603), cf. it.
mirare, prov., cat., sp.,
port.
mirar, fr.
mirer, alb.
mërej (Philippide, II, 648).
Ipoteza după care
forma reflexivă din
rom. se
datorează unei
încrucișări cu sl.
čuditi se (Pușcariu,
Lr., 277) este
inutilă, cf. sp.
admirarse. Explicația lui
miera pornind de la un lat. *
meror (
Graur,
BL, V, 70) este
dubioasă. – Der.
mir, s.n. (
rar,
uimire, mirare);
miraz, s.n. (Olt., Trans., mirare,
uimire),
probabil datorită confuziei cu
miraz „
moștenire”;
mirăzenie, s.f. (Trans., mirare,
uimire).