mezél (mezéluri),
s.n. –
1. Antreu,
gustare. –
2. Salam, cîrnat. – Var. (înv.)
mezea. Mr.
mizé, megl.
mezé. Tc.
meze, din
per.
māzā (Roesler 599; Șeineanu, II, 258; Loebel 63; Lokotsch 1453), cf. ngr. μεζές,
alb.
mezë.
Forma primitivă este
cea a
variantei, de la al
cărei pl.
mezele s-a
reconstituit noul sing. – Der.
mezelic, s.n. (
gustare), din tc.
mezelik, cf. megl.
miziloc, ngr. μεζελίϰι;
mezelerie, s.f. (
prăvălie de mezeluri).