mal (máluri),
s.n. –
1. (Munt.)
Deal,
colină. –
2. Țărm,
rivieră. – Mr.
mal „
morman”,
meal „
țărm”.
Origine necunoscută.
Coincide cu
alb.
malj „
munte”,
dar nu
poate fi
explicat cuvîntul
rom. prin
alb. S-a
considerat cuvînt
autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 10; Hasdeu,
Cuv. din bătrîni, I, 288; Meyer 256; Philippide, II, 720; Densusianu,
Hlr., 17;
Pascu, I, 190; Rosetti, II, 59; A.
Badía Margarit,
Mal „roca” en toponimia pirenáica catalana, în
Actas I reunión toponimica pirenáica, Zaragoza 1949, 35-38; H. Krahe,
Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 101), și s-a
pus în
legătură cu
toponimul dac Malva, cf.
Dacia Malvensis, cu iliricul
Dimallum, și cu
let.
mala. Originea sl. (
mĕlŭ „
teren argilos”, cf. Cihac, II, 183) este
improbabilă.
Sensul de „
colină”, pe care
îl menționează cu
rezerve Tiktin, este
curent în
Muscel și Dîmbovița, în
ciuda absenței lui din
dicționare.
Prezența lui
l final,
înainte intervocalic,
arată clar că nu se
poate considera un cuvînt
moștenit. E
posibil să ne gîndim la o
rădăcină expresivă; în acest
caz ar fi cuvînt
identic cu
maldac, s.n. (Mold.,
morman,
grămadă,
teanc) a
cărui der. din ngr. μανδάϰη (Cihac, II, 672; Philippide,
Principii, 107) este
nesigură; der.
măldăci, vb. (a
așeza un
morman în
așa fel încît să
pară mai
bogat decît este); și cu
maldăr (var. Mold.
maldur), s.n. (
grămadă,
morman), care s-a
încercat să fie
legat, cu
puțină probabilitate, de germ.
Malter „
măsură de
capacitate pentru cereale”, prin
intermediul pol.
maldr (Cihac, II, 184; Berneker, II, 11;
Pascu,
Arch. Rom., VII, 559) sau de tc.
maldar „
bogat” (Popescu-
Ciocănel 37; T. Papahagi,
GS, VII, 295). Der.
măluros, adj. (
muntos);
mălurean, s.m. (
muntean);
măluștean, s.n. (Mold.,
deal);
măldărar, s.m. (
unul din cei 40 de
servitori care
aprovizionau cu
fîn grajdurile domnești),
sec. XVIII;
măldări (var.
mălduri), vb. (a
îngrămădi). Mag.
mál pare să
provină din
rom. (Drăganu,
Dacor., 206; cf.
împotrivă lui L. Treml,
Études hongr., VI, 375).