locuí (locuiésc, locuít),
vb. – A
trăi, a avea
reședința. – Var.
lăcui. Mag.
lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gáldi,
Dict., 93).
Rezultatul normal,
lăcui,
azi înv., a
fost apropiat de
loc. Cf. sl.
lakuvati, care
apare numai în
acte de
provenință romînă, și în bg. din Trans.
lakuva (Miklosich,
Bulg., 126). Der.
locaș (var.
lăcaș), s.n. (
locuință), din mag.
lakás;
locuință, s.f. (
casă de
locuit), cu suf. -
ință;
locuitor, s.m.;
conlocui, vb. (a
trăi împreună),
format după fr.
cohabiter;
conlocuitor, adj., cuvînt
forțat de
regimul comunist.