língură (línguri),
s.f. –
1. Obiect cu care se mănîncă. –
2. Conținutul obiectului de sub-
1. –
3. Instrument de
sfredelit. –
4. Plantă,
Asarum europauem. –
5. (
Banat)
Mormoloc. –
6. Sondă,
sfredel de
sondare. – Mr., megl.
lingură, istr.
lingurę. Lat.
lĭngŭla,
formă atestată de Marcial,
rezultată din
încrucișarea dintre lĭgula „
lingură” cu
lingĕre „a
linge” (Keller,
Lat. Wolksetymologie, 85; Pușcariu 981;
Candrea-
Dens., 1002; REW 5036), cf. sp.
legra (Corominas, III, 60; Rosetti, I, 169,
crede că s-a
păstrat numai în
rom.). Der.
lingurar, s.m. (cel ce
face linguri și alte
obiecte de
lemn;
era o
specialitate a unor
grupuri de
țigani nomazi, care
purtau acest
nume);
lingurică (var.
linguric, lingurea), s.f. (
epigastru,
partea superioară a
abdomenului;
plantă,
Cochlearia officinalis);
linguraș, s.n. (Mold. de S.,
epigastru);
linguriță, s.f.;
linguroi, s.n. (
polonic);
linguruș, s.m. (
Banat,
mormoloc). Din
rom.
provine bg.
lingur „
țigan care
face linguri de
lemn” (Capidan,
Raporturile, 132).