licărí (-résc, licărít),
vb. – A
luci, a scînteia. – Var.
licuri, licura. Probabil din
lucoare;
rezultatul *
lucuri s-
ar fi
disimilat, în
formă mai
puțin clară, cf.
licurici. După
Pascu,
Arhiva, 1905, 130 și
Pascu, I, 111, din lat. *
luculĭre; după Tiktin și Scriban,
legat de lat.
lucēre.
Conform ipotezei improbabile a lui Pușcariu,
Dacor., IV, 735-8, cf. REW 5079a, dintr-un lat.
*liquorāre,
pentru liquere; după Herzog,
Dacor., V, 493, din sl.
likŭ „
roată”. – Der.
licărit (var.
licăriș, licuriș), s.n. (scînteiere);
licăritor, adj. (scînteietor);
licăr, s.n. (scînteiere), pare o
creație personală a lui
Cezar Petrescu.