jábă (jábe),
s.f. –
Boală a
oilor și cîinilor, un
fel de
aftă. Bg.
žaba „
borască;
boală,
aftă” (
DAR). Der. au
fost tratați din
punct de
vedere expresiv. – Der.
jebos, adj. (
bolnav,
moleșit).
Aceleiași surse sl. îi
aparțin jabie, s.f. (
mușchi, Polytrichum perigoniale), din sl.
žablija „de
broască”,
datorită asemănării sale cu
ouăle de
broască;
jalbă, s.f. (
plantă,
Pyrola secunda;
boală,
aftă), pe care
DAR îl pune în
legătură greșit cu
jale „
salvie”;
jabrină (var.
jebrină, mr.
jaghină), s.f. (
algă), din bg.
žabina „
ouă de
broască”, cf. rut.
žaburina „
algă”;
jabrac, s.m. (
leneș,
haimana);
janghină, s.f. (mîrțoagă), cu
pronunțarea regională bi ›
ghi (
semantismul, plecînd de la
ideea de „
boală,
aftă” › „
animal bolnav” › „
animal inutil”);
janghinos, adj. (
om bolnav,
sfrijit; îngîmfat);
japșe (var.
japcă, japină), s.f. (
iaz,
baltă), cf. bg.
žabište „
loc cu
multe broaște;
baltă”;
jap, s.m. (bătrîn
ramolit);
japiu, s.m. (zgîrcit,
venetic,
om de
curînd îmbogățit);
japiu, s.n. (
perniță de
cele două părți ale șeii de
călărit);
japchin (var.
japchină), s.n. (
tumoare,
furuncul,
rană);
jepchinos, adj. (
jegos, rîios);
japiță, s.f. (
parte a
plugului;
zăpăcit,
aiurit), din bg.
žapica „
broască” și „
japiță de
plug” (Weigand,
JB, XIX, 137);
jughină, s.f. (
jegos);
javră (var.
jabră, javlă), s.f. (
cățel,
potaie;
om zăpăcit), pare var. de la
jabă, cu
infixul r, ca în
jabrină (în
fonetism este
posibil să fi
influențat tc.
yavru „
cățel,
pui”);
jevri, vb. (a
lătra; a
trăncăni).
Pentru javră, a
cărei legătură cu
jabă a
fost indicată numai de Scriban, s-au
propus alte soluții: din sl.
žebrati „a
cerși” (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 156); de la
jevri și acesta din sl.
živorati „a
trăi”, cu
semantismul lui
jivină (Philippide,
Principii, 297);
creație spontană, care
imită sunetele scoase de cîine, cf. poitev.
jabrailler „a
urla” (Șeineanu,
Chien, 224); din rut.
žavra „cîine
jigărit” (Tiktin;
DAR;
Candrea).
Totuși,
Candrea,
Elemente, 405,
credea că rut.
provenea din
rom.
Aceleiași familii îi parține:
jarpăn (var.
jerpan), s.m. (mîrțoagă),
reducere de la
jerpănos, adj. (
jegos), cf.
jepchinos;
japcă (var.
jepciu), s.f. (
costum);
jarcă, s.f. (
piele uzată sau de
calitate proastă;
babă ramolită;
animal bătrîn și
inutil),
probabil în
loc de *
jarpcă (
DAR), cf. sb.
žavka „
piele”;
jarcalete, s.m. (
haimana,
vagabond);
jarcalău, s.n. (
zdreanță);
jerchinos, adj. (
zdrențăros);
jerpeli, vb. (a
roade, a
uza, a
deteriora), cu suf.
expresiv -
li, pe
baza lui
jerpan (după Cihac, II, 156 și Bogrea,
Dacor., IV, 825, din
pol.
szarpanina „
acțiunea de a sfîșia”, care pare mai
puțin probabilă). Toate
aceste cuvinte indică un
tratament expresiv, care i-a
făcut pe
autorii DAR să
admită prezența unei
rădăcini expresive jarp-, cf.
jart.