ÎMPREJURÁ, împréjur, vb. I. Tranz. (Înv.) A ocoli de jur împrejur, a cuprinde din toate părțile; a înconjura. ♦ (Reg.) A lega un obiect cu o sfoară etc. trecută împrejur; a încinge. – Lat. pop. inpergyrare sau din împrejur.
A ÎMPREJUR//Á împréjur tranz. 1) înv. A cuprinde din toate părțile; a încercui; a înconjura; a împrejmui; a împresura. 2) pop. A ocoli de jur împrejur. /Din împrejur
ÎMPREJURÁRE, împrejurări, s.f. Situație în care se află cineva; circumstanță; întâmplare. ♢ Loc. adv. După împrejurări = potrivit situației; de la caz la caz. – V. împrejura.
ÎMPREJURÁRE s. 1. v. situație. 2. circumstanță, ipostază, moment, ocazie, prilej, situație. (O ~ nimerită.) 3. (la pl.) v. vremuri. 4. întâmplare, ocazie, prilej. (~ a făcut ca ...)
ÎMPREJURÁRE s. v. circumferință, perimetru.
împrejuráre s. f., g.-d. art. împrejurării; pl. împrejurări
ÎMPREJUR//ÁRE ~ări f. Situație în care are loc un eveniment oarecare; circumstanță. O ~ nimerită. ♢ După ~ări în concordanță cu situația. [G.-D. împrejurării] /v. a împrejura
jur-împrejúr loc. adv.
MĂSURĂ ÎMPREJÚR s. v. circumferință, perimetru.