furtúnă (furtúni),
–
1. (Înv.)
Ghinion,
necaz,
nenorocire. –
2. Vînt puternic însoțit de
ploaie,
vijelie. – Mr., megl.
furtună. Lat.
fortūna (Pușcariu 686;
Candrea-
Dens., 702; REW 3458;
DAR), cf. it.
fortuna, fr.
fortune (
de mer), sp.
fortuna, cu
același sens, care
apare și în lat.
med.
fortuna.
Schimbarea semantică (cf. Șeineanu,
Semasiol., 214),
naturală și mai
mult sau mai
puțin generală, pare
anterioară limbilor romanice, cf. și ngr. φουρτοῦνα, de unde tc.
furtuna, fortuna. Nu
există,
deci,
motiv suficient pentru a
considera că
rom.
provine din ngr. (Pușcariu; Meyer 111;
DAR), cu
atît mai
mult cu
cît în
rom.
apare și
sensul primitiv de „
soartă (
nefericită)”, care
indică proveniența directă din lat. Der.
furtunat, s.m. (
naufragiat), înv.;
furtunatic, adj. (
impetuos;
violent);
furtunos, adj. (
impetuos;
violent). – Bg.
fortuna poate proveni de
asemenea din ngr. sau din
rom.; sb.
fôrtuna, frtùna, mai
probabil din it. (Berneker 283; cf. Miklosich,
Fremdw., 88), pe cînd sb.
furtuna reproduce consonanța din
rom. (Daničič, III, 80).
Alb.
furtunë poate fi der. din ngr. În
schimb provin cu
certitudine din
rom. rut.
fortuna (Miklosich,
Wander., 15) și mag.
furtina (Edelspacher 13), toate cu
sensul de „
furtună”.