fáclă (fácle),
s.f. –
Torță. Ngr. φάϰλα, din lat.
facŭla, cf. bg.
fakla. – Der.
făclie, s.f. (
lumînare;
torță), cu suf. -
ie, cf. bg.
faklija, sb.
faklja, mag.
fáklya, it.
fiaccola (
rom.
provine din bg., după Cihac, II, 106 și
DAR;
soluția nu pare
probabilă,
fiind cuvînt care
apare în
rom. începînd din
sec. XVI; după Mladenov, bg.
provine din germ.
Fackel, soluție care nici ea nu pare
convingătoare);
făcliaș (var.
rară făclaș), s.m. (
purtător de
torță);
făclier, s.m. (
lumînar);
făclieș, s.m. (Mold.,
licurici).