de-a dúra loc. adv.
DUR1, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre ape) Care conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu conține nici un element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din fr. dur, lat. durus.
DUR2 interj., v. dura1.
DUR adj. 1. v. tare. 2. agresiv, bătăios, brutal, coleric, impulsiv, iute, nestăpânit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.)
DUR adj. v. major.
DUR adj., adv. v. aprig, aspru, barbar, brutal, câinos, crâncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, hain, inuman, necruțător, neiertător, neîmblânzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sângeros, violent.
DUR1 ~ă (~i, ~e) 1) (despre corpuri solide) Care nu se lasă a fi distrus cu ușurință; rezistent la actiunea unor forțe din exterior; tare. 2) Care este greu de suportat. Climă ~ă. Pedeapsă ~ă. 3) (despre apă) Care conține săruri peste limita admisă; aspru. 4): Consoană ~ă consoană a cărei articulație nu conține nici un element palatal. 5) fig. Care se caracterizează prin lipsă de indulgență; sever; aspru; exigent. /<fr. dur, lat. durus
DUR2 interj. reg. (se folosește pentru a reda zgomotul unui obiect ce se rostogolește) ♢ Dur în jos, dur în sus (sau dur încoace, dur încolo) a) se spune despre o mișcare continuă dintr-o parte în alta, despre o agitație fără rost; b) se spune despre un schimb de păreri continuu și contradictoriu. /Onomat.
dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s.f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriță, s.f. (rotiță, stea la pinteni); durigă, s.f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s.f. (Olt., mîner de definitie/vârtelniță">vîrtelniță); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s.n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s.f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s.f. (morișcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s.m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucișare a lui durigă cu definitie/târlici">tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812).
dur (dúră), adj. – Tare, aspru. Lat. durus (sec. XIX). – Der. dura, vb. (a ține, a fi, a dăinui); duritate, s.f. (tărie, rezistență); durabil, adj. (care durează); durabilitate, s.f. (trăinicie, rezistență); durată, s.f. (interval, răstimp), din it. durata, sau traducere din fr. durée.
DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♢ (Fon.) Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporție de săruri. 3. (Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr. dur, it. duro, lat. durus].
DUR2, -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (despre ape) cu mare proporție de săruri de calciu și magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr. dur, lat. durus)
dúra/dur interj.
DURA MÁTER n. anat. Membrană externă, fibroasă și rezistentă a meningelui. /<lat. dura-mater