Definitia doaga definitie DEX Online, dictionar roman

expr. a fi nebun.

doage, s.f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn (puțin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ♢ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale. 2. Fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ♢ Expr. A ajunge (sau a veni, a cădea) în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. – Lat. doga.

s. f., g.-d. art. doágei; pl. doáge

f. 1) Fiecare din piesele de lemn de formă plată (sau ușor încovoiate), care constituie corpul unor vase (butoaie, ciubere, putini, vedre etc.). ♢ A-i lipsi cuiva o ~ a nu fi în toate mințile; a fi smintit. 2) Caracter straniu, sucit. ♢ A cădea în ~ga cuiva a ajunge în mintea cuiva; a deveni straniu ca cineva. A lăsa pe (cineva) în ~ga lui a lăsa (pe cineva) să-și facă toanele. [Sil. doa-gă] /<lat. doga

s.f. – Bucată de lemn încovoiată care formează corpul unor vase. – Mr., megl. doagă, istr. (duge). Lat. doga, din gr. δοχή (Cihac, I, 78; Diez, I, 155; Pușcariu 536; Candrea-Dens., 501; REW 2714); cf. it., prov., cat., sp. doga, fr. douve, și alb. dogë, ngr. δόγα, ντούγα, sb., mag. duga (istr. provine din sb.). După Cihac, II, 96, ar proveni din sl., cu toate că admisese înainte proveniența din lat.; aceasta este și opinia lui Miklosich, Slaw. Elem., 21. – Der. dogar, s.m. (persoană care face butoaie), care poate fi reprezentant direct al lat. dogārius (Pușcariu 539; Densusianu, Hlr., I, 159; REW 2715), sau mai probabil der. intern, cu suf. -ar; dogar, s.n. (teslă); dogărie, s.f. (atelier unde se lucrează doage); dogi, vb. (a desface doagele butoiului; a deschide, a crăpa; a produce sunetul caracteristic butoaielor crăpate sau clopotelor stricate; despre voce, a suna răgușit).

, doage s.f. os.

expr. (d. oameni) nebun, smintit; anormal.

definiția doaga definiție dex