cotéi (-i),
s.m. –
1. Cățel de
salon. –
2. Cățel în
general.
Origine incertă. S-au
propus succesiv vreun cuvînt
dacic (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 274), un der. de la
cot (Șeineanu,
Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în
alb.
kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809;
Pascu,
Beiträge, 40), cuvîntul sl.
kotelĭ „
pisică”. (
DAR; Scriban) sau
rus.
kotejko „
pisică” (
Candrea), ori
vreun idiom anterior indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai
probabil este să
avem a
face cu o
origine expresivă în
legătură cu
coteli „a
iscodi” (în acest
caz forma primitivă ar putea fi *
cotel, cu
sing.
analogic) sau mai
probabil coțăi „a
tăia coada” (
pornind de la
formă primitivă *
cotaie, ca
potaie,
alt sing.
analogic); această
ultimă formă se
potrivește mai
bine cu der. pe care îi
propunem în
continuare. Der.
coteică, s.f. (
cățea);
cotaibă, s.f. (
coteț de cîini), încrucușare cu
colibă, cocioabă, cociorbă (după
DAR, din rut.
kotóbanja „
coș în care se pune
cloșca”);
cotarlă, s.f. (
cățel,
potaie), cu var.
cotîrlă, (Trans.)
cocearlă, șarlă (după Șeineanu,
Chien, 220, de la un
romanic *
kota „cîine”;
pentru Candrea, în
legătură cu bg.
kotora „
pisică”; după Scriban din mag.
kutya „cîine”);
cotîrlău (var.
Banat cotîrloniu), s.m. (
flăcău,
fecior);
cotîrleț, s.n., sau
cotîrneață, s.f. (
ogradă,
poiată),
cuvinte încrucișate cu
coteț și
coteneață (după
Candrea, bg.
kotara, kotarnik);
cotîngan, s.m. (Trans.,
flăcău,
fecior),
pus în
legătură de
DAR cu mag.
katangoló „care
umblă făcînd
zgomot”, de Densusianu,
GS, I, 350, cu
cătană „
soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu v. germ. și
suedezul kutte sau
kutti „
flăcău”;
cotoarbă, s.f. (
femeie stricată;
ghinion,
nenoroc);
cotîrje, s.f. (
poreclă dată
persoanelor sau
animalelor bătrîne și
slabe),
probabil prin
confuzie cu
cocîrja „a
îndoi” (după S. Pop,
Dacor., V, 178, și
DAR, din sb.
kotrešan „
ciufulit”);
cotic, s.m. (Trans. de
Nord,
tînăr leneș).