definiția ciuturi definiție dex

CIÚTURĂ

, ciuturi, s.f. Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care servește la scos apa din fântână. ♢ Expr. (Plouă de) toarnă cu ciutura. = plouă foarte tare; plouă cu găleata. ♦ Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. – Lat. *cytola.

CIÚTURĂ

s. 1. găleată. (Cu ~ se scoate apa din fântână.) 2. (TEHN.) blid, căuș, cupă, (reg.) făcău. (~ la roata morii.)

CIÚTURĂ

s. v. morișcă, ploscă, urcior.

ciútură

s. f., g.-d. art. ciúturii; pl. ciúturi

CIÚTUR//Ă ~i

f. 1) Vas din doage cercuite, cu care se scoate apă din fântână; găleată de lemn. 2) Conținut al unui asemenea vas. O ~ de apă. [G.-D. ciuturii] /<lat. cytola

ciutúră (ciúturi),

s.f. – 1. Recipient, bidon, ploscă. – 2. Urcior. – 3. Găleată. – 4. Paletă, la morile de apă. – 5. Roată cu teici. – 6. Muștiuc de pipă. – 7. (Arg.) Gură, cioc. – Mr. ciutră, megl. ciutură. Lat. pop. *cytola, din gr. ϰάτυλος „scoică” (Pușcariu 382; REW 2290; Pușcariu, Lat. ti, 61; DAR; Sandfeld 31), cf. it. ciotola. Mai puțin probabilă este der. din gr. ϰύτος (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din lat. *chytra (Candrea; cf. observațiile lui Densusianu, GS, VI, 363). A trecut din rom. în ngr. τσιότρα, alb. čuturë, čotrë (față de alb. tšutul, din it.), bg. čot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; cf. Conev 80, care interpretează invers și Mladenov, 690, care explică bg. prin it.), sb. čutura (cf. Miklosich, EW, 419; Berneker 164), mag. csutora, rut. čutora, tc. çot(u)ra (Roesler 609 și Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că rom. provine din tc.). Cuvîntul tc. este considerat uneori ca der. din it., ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana r, care se explică numai prin rom.