definiția ciută definiție dex

CIÚTĂ

, ciute, s.f. Femela cerbului; cerboaică. ♦ Epitet dat unei fete sau femei tinere suple, cu mișcări vioaie și pline de eleganță. – Cf. alb. shutë.

CIÚTĂ

s. (ZOOL.) cerboaică. (~ e femela cerbului.)

CIÚTĂ

s. v. bestie, dihanie, fiară, jivină, lighioană, sălbăticiune.

ciútă

s. f., pl. ciúte

CIÚT//Ă ~e

f. 1) Femelă a cerbului; cerboaică. ~ cenușie. 2) fig. Femeie suplă și elegantă. /Cuv. autoht.

CIUT

, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre animale cornute) Care este fără coarne, cu coarnele tăiate sau căzute. [Var.: (reg.) șuț, -ă adj.] – Cf. alb. shut.

CIUT

adj. (reg.) melcat. (Animal cornut ~.)

ciut

adj. m., pl. ciuți; f. sg. ciútă, pl. ciúte

CIUT ciútă (ciuți, ciúte)

și substantival (despre animale cornute) Care este lipsit de coarne; fără coarne. /Cuv. autoht.

ciut (ciútă),

adj. – 1. Cu coarnele tăiate, fără coarne sau fără un corn. – 2. Cu urechile tăiate, fără urechi sau fără o ureche. – 3. (Animal) care are coarnele sau urechile foarte mici. – 4. (Trans.) Greoi, neîndemînatic. – Var. șut, ciut, megl. ciut. Creație expresivă, ca ciot „ciuntitură” și bot „rît; cioc” (cu der. bont „tocit” ca ciunt). Cf. it. ciotto „șchiop”, a cărui origine este necunoscută după Prati 287. Este cuvînt comun aproape tututor limbilor balcanice (alb. šut, šüt, bg., sb. šut, mag. csuta, suta, ceh. šutá, pol. szuty, rut. šuta, toate cu sensul de „fără coarne”), fie că este vorba de formații expresive independente, fie de împrumuturi din rom. Totuși opiniile asupra originilor cuvîntului rom. sînt împărțite. Cea mai curentă este cea care îl derivă din alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan, Dacor., I, 512 și II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicată de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicația care pornește de la forma alb. articulată të šut. Această ipoteză nu este imposibilă, însă nu este folositoare, în lumina tuturor rădăcinilor expresive rom., care indică, prin aceleași mijloace, aceeași noțiune. După Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la bg. După Pascu, I, 194, de la un lat. *tiutus, din gr. τυτθός și după Giulgea, RF, 49, din lat. exutus „scos, luat”, ipoteze forțate și neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114. Aceeași rădăcină prezintă și o var. cu infix nazal, ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele cărora le lipsește un membru sau o parte), pentru a cărui formație cf. paralelismul lui bot și bont, ciont și probabil cioc și ciung; cf. și it. cioncare (calabr. ciuncari) „a mutila”. Der. ciunti (var. ciunta), vb. (a tăia, a reteza, a amputa, a tăia crengi); ciuntitură, s.f. (acțiunea de a reteza; membru sau parte retezată); ciută, s.f. (căprioară; animal sălbatic, fiară), pe care Capida, Dacor., I, 512 și II, 550 și DAR îl derivă direct din alb. të šute „ciută”; ciutărie, s.f. (parc rezervat pentru creșterea cerbilor); ciutac (var. ciutan, ciutaș), s.m. (nume de bou); ciutit, adj. (fără coarne).

FLOAREA-CIÚTEI

s. v. găinușă.

IARBA-CIÚTEI

s. v. limba-cerbului, năvalnic, rujă, urechelniță.

iárba-ciútei

s. f.

măseáua-ciútei

(bot.) s. f., g.-d. art. măsélei- ciútei

PĂRUL-CIÚTEI

s. v. verigar.