ciup
interj. –
Exprimă zgomotul produs de
ciugulitul păsărilor, sau de
mersul pe vîrfuri. – Var.
cip. Creație spontană. – Der.
ciup, s.n. (
cioc), cuvînt
rar;
ciupi, vb. (a
ciocăni, a
lovi cu
ciocul; a
rupe lăstari, a
paște; a mînca pe
apucate; a
fura cantități mici; a
culege, a
aduna; a
pișca; a
bate, a
face zob; refl., a se
ameți, a se
chercheli), care se
consideră de
obicei der. de la sb.
čupati, „a
ciupi, a
smulge”, și acesta din
alb.
tšupis „a
ciuguli” (Cihac, II, 50; Pușcariu,
Lr., 265;
DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însă
ex.
străine s-
ar putea multiplica (bg.
čupja „a
rupe”,
čupkam „a
ciuguli”, mag.
csipni „a
ciupi”),
probabil datorită rădăcinii expresive comune;
ciupeală, s.f. (
șterpelire;
furtișag;
acțiunea de a
ciupi);
ciupitură, s.f. (
ciupeală;
cantitate mică);
ciupitor, adj. (
borfaș);
ciupeli, vb. (a
ciuguli, a da cu
ciocul; a mînca pe
apucate; a
jumuli; a pîrli
porcul pentru a-l
curăța de
păr; a
fura, a
șterpeli),
creație expresivă, cu
adăugarea grupului -
li (
Graur,
BL, VI, 146), pe care Tiktin și
DAR îl explică prin mag.
csupálni „a
smulge”, cuvînt cu
siguranță în
legătură, cu sb. (în
schimb, din mag.
csiperész provine ciupăra, care
circulă în Trans., cu
aceleași accepții);
ciupelniță, s.f. (Bucov.,
groapă);
ciupăi, vb. (Bucov., a
merge pe vîrfuri;
despre mistreți, a
grohăi; a se
bălăci), der.
normal de la
ciup, pe care
DAR îl separă ca și
cum ar fi
trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe
primul prin rut.
čapati „a
merge.” Ca și în alte
cazuri de
creații spontane, este
greu de
stabilit legătura exactă a lui
ciup cu
alb.
kjep „
cioc”; nu pare însă de
folos nici să
ajungem,
pentru a o
explica, la
limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324).