ciúmă (ciúme),
s.f. –
1. Plagă a
porumbului. –
2. Laur. –
3. Boală infecțioasă epidermică foarte gravă. –
4. Monstru din
mitologia populară care
personifica ciuma. –
5. Plagă,
calamitate. – Mr.
țumă, megl.
ciumă.
Probabil lat.
cyma, din gr. ϰυμα (Pușcariu 330; Pușcariu,
Lat. ti, 60; Pușcariu,
Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan,
Dacor., III, 142; Diculescu,
Elementele, 477; Bologa,
Dacor., IV, 962;
DAR).
Forma lat. vulg.
ciuma, punct de
plecare al
fonetismului rom.
apare în
glose tîrzii, cf. sp.
cima, „vîrf,
culme”,
esquilmar „a
stoarce, a
secătui” (Corominas,
Anales Inst. Ling., II, 128). De la
sensul primitiv, de „
tumoare,
umflătură”,
evoluția sensului se
explică prin
simptomele bolii, cf.
peste bubónica „
ciumă bubonică” și mr.
pănucl’ă „
tumoare” și „
ciumă”.
Rezultatul normal ar fi
trebuit să fie, se pare, *
cimă;
u ar fi în acest
caz secundar ca în
bucium. Este cuvînt care
apare aproape în toate
limbile din
estul Europei (
alb.
kjimë „
abces”, tc.
çuma „
ciumă”, bg., sb.,
rus.
čuma, rut.,
pol.
dzuma, mag.
csoma, csuma, toate cu
sensul de „
ciumă”); cf. și it.
cima, fr.
cime, sp.
cima, cu
sens diferit. Toate
limbile în care
apare sensul de „
ciumă”
par a
indica un
împrumut din
rom., cu
atît mai
mult cu
cît cuvîntul nu se
explică prin
mijloace interne ale nici
uneia din
limbile interesate (cf. Berneker; Capidan,
Dacor., III, 142).
Totuși, s-a
propus un
etimon sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 53 și
Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94),
alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689). Der.
ciumat (var.
ciumaș, ciumos), adj. (
pestifer;
ciumat,
bolnav de
ciumă);
ciumar, s.m. (
laur), pe care Diculescu,
Elementele, 485
îl apropie de gr. ϰυμάριον,
dar care
ar putea fi der. în
cadrul rom.;
ciuma, vb. (a
îmbolnăvi de
ciumă;
despre fructe, a se
strica);
ciumăfaie, s.f. (
laur), a
cărui a
doua parte nu a
fost explicată satisfăcător, și care se mai
numește,
probabil prin
etimologie populară,
ciuma fetei (Cihac, II, 491,
pleacă în
mod eronat de la mag.
csuda „
minune” și
fa „
copac”; Diculescu,
Elementele, 485 de la
cimă, cu suf. gr. ϰαφος; și
DAR sugerează o
legătură cu mag.
csudafa „
laur”).