ciulí (-lésc, – ít),
vb. –
1. A (se)
ghemui, a (se)
încolăci. –
2. Despre cai și
animale în
general, a
ridica urechile ținîndu-
le drept în
sus. –
3. A-și
încorda auzul. –
4. A
tăia urechile. –
5. (
Maram.) A
rotunji extremitatea unui
trunchi. – Mr.
ciulescu, ciulire. Este var.
redusă de la
ciuciuli „a (se)
ghemui”,
cum demonstrează identitatea de
sensuri.
Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf.
ciuciulean, „zbîrciog,
ciupercă”, cu var.
ciulean. Autorilor DAR le-a
scăpat probabil acestă
explicație, în
ciuda var.
ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care
le citează,
deoarece dicționarele nu
cunosc sensul 1, care este
totuși curent de la
Budai-Deleanu (
lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace)
pînă la V. Voiculescu (
l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot
DAR cunoaște vb.
ciuli, „a (se)
ghemui”
dar îl citează separat, ca var. de la
aciua, ceea ce nu pare
posibil. Sînt
puțin probabile der. din sb.
čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *
ciullire, gr. ϰυλλῶ „a
răsuci” (Philippide,
Bausteine, 54;
Pascu, I, 193). Der.
ciul, adj. (cu
urechile tăiate), mr.
ciul,
deverbal de la cuvîntul
anterior, ca
mototol de la
mototoli. După altă
opinie (
Pascu, I, 193; Diculescu, 428;
DAR; Pușcariu,
Lr., 260), din gr. ϰύλλος „
tăiat”. Este cuvînt care
apare în bg.
čul „cu urechie
tăiate” sau „cu
urechi mici”, sb.
čule „cu
urechi mici”,, mag.
csul(y)a „cu
urechile tăiate”, toate
împrumuturi probabile din
rom. (după Cihac,
rom.
ar proveni din sb.).
Ciulei, s.m. (
nume de cîine; Ceratocarpus
arenaria);
ciuliu, s.m. (
ciot de
creangă).