buiéstru (buiástră),
adj. –
1. (
Cal) care
merge făcînd
pașii cu
picioarele de
aceeași parte. –
2. (S.n.)
Mers al
calului în acest
fel. –
3. (Adj.)
Impetuos,
excesiv. – Var.
boiastră, adj. f. (
vacă in
călduri).
Origine incertă. După Giuglea,
Dacor., I, 372,
acceptat de Rosetti, II, 164, este
vorba de lat.
*boiester, de la
boia „
piedică,
legătură”,
datorită nevoii de a
lega picioarele calului când se
începe să i se
arate pasul buiestru. Această
ipoteză este
dificilă din
punct de
vedere fonetic.
Par mai
puțin probabile sugestiile lui Tiktin (
urmat de L. Spitzer,
Dacor., IV, 664 și REW 1245), care
pleacă de la *
bovestris, și
ale lui
Candrea,
GS, VII, 287, care se
bazează pe lat.
ambo extra. Pe de altă
parte, Pușcariu a
susținut cu
tenacitate (
DAR;
Conv. Lit., XLVI, 167;
Dacor., II, 683), der. de la un lat. *
ambulester, de la
ambŭlāre, care
satisface semantic,
dar care
trezește îndoieli cu
privire la
fonetism. Toate
aceste încercări de
explicare pleacă de la
presupunerea că este
vorba de un cuvînt lat., și această
supoziție se
întemeiază pe
prezența finalului -estru, care este
posibil să
reprezinte suf. lat.
-ester.
Totuși Cihac, II, 32 se gîndea la o
posibilă der. de la sl.
buj „
încrezut”,
bujakŭ „
nebun” (›
rom.
buiac), cf.
pol.
zbujać się „a se
împăuna”.
Sensul 3 („
excesiv”)
coincide cu această
indicație. Este
cert că
DAR se
îndoiește de
autenticitatea acestui sens, care
îl consideră o
greșeală personală a lui
Goga;
dar cuvîntul
apare repetat la Rebreanu, cu
același sens, și pe de altă
parte,
coincide cu var.
boiastră „(
vacă) în
călduri”. Acest
ultim cuvînt se
leagă în
DAR de *
bovestris: der.
nesigură,
dacă ne gîndim că în
mod normal ar trebui să se
aștepte o
formație bazată pe
taurus. Este
cert, prin
urmare, că
buiestru nu
poate fi
separat de
buiac, fie că este
vorba de o
contaminare, fie de o der.
directă, cu
finala modificată de
influența lui
pedestru.