borț (bórțuri),
s.n. –
Burtă, pîntece, mai
ales cel al
femeilor însărcinate.
Creație expresivă,
bazată pe de o
parte pe
consonanța brf, blf, care
indică ideea de „
masă moale sau
flască” (cf.
bîrfi, bolfă), și pe de alta pe
rădăcina expresivă borh- (
ghiorț-), care
exprimă zgomotul definitie/ghiorț">
ghiorțăiturilor. Se
știe că „în
general,
numele dat abdomenului sînt de
origine obscură” (Meillet-Ernout,
abdomen); în acest
caz, pare să fi
servit drept punct de
plecare ideea de „
zgomot al
mațelor”, ca în
burduf și
burdihan (
pentru imaginea de „
masă moale” = „pîntece”, cf.
burfă). În
pofida oscilațiilor multor filologi, nu este
posibilă să se
despartă borț de
burtă, s.f. (pîntece), care este un
sing.
regresiv,
format de la pl.
borți, burți.
Totuși,
DAR consideră îndoielnică această
relație, și
sugerează pentru borț o der. de la
alb.
bark, la o
rădăcină indo-
europeană *
bher- „a
duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu,
GS, I, 350,
rădăcina burd- (de la
burduf) s-a
contaminat probabil cu
bute;
Pascu,
Arch. Rom., VII, 566,
pleacă de la bg.
tărbuch, a
cărui legătură cu
rom. pare
îndoielnică. Giuglea,
Dacor., IV, 1554, pune în
legătură pe
burtă cu gr. ßαρύτηζ; în
vreme ce Diculescu 177 (
urmat de Gamillscheg,
Rom. Germ., II, 260), se gîndește la
definitie/gotic">
got. sau
definitie/gepid">gepidicul
baurthei (› germ.
Bürde „
greutate,
povară”), sau la
dan.
bür „
sînul mamei” (cf.
burduf). În sfîrșit, Lahovary 319
consideră cuvîntul ca
fiind anterior epocii indo-
europene, pe cînd Rohlfs,
Differenzierung, 24,
continuă să-l
considere „
obscur”. Este cuvînt
general folosit, cu
excepția Trans. de
Nord (ALR, 42). Der.
borțoi, s.m. (
Banat,
piatră,
bolovan);
borțos, adj. (
burtos);
borțoșa, vb. (a
lăsa grea; în Arg., a
înrăutăți, a
ieși prost);
îmborțoșa, vb. (a se
îngrășa; Arg., a
ieși prost);
burtă, s.f. (
definitie/pântece">pîntece;
convexitate);
burtăverde, s.m. (
burghez,
materialist,
epicurian);
burtos, adj. (pîntecos). Bg.
burta provine din
rom. (
Candrea,
Elemente, 407; Capidan,
Raporturile, 226).