atîrná (atî́rn, atîrnát),
vb. –
1. (Tranz.) A
agăța, a
suspenda de ceva. –
2. (Intranz.) A
sta suspendat, a
cădea liber în
jos. –
3. A se
apleca într-o
parte, a se
înclina. –
4. A se
apleca spre pămînt cu
toată greutatea (
dar fără a se
desprinde de un
punct fix determinat). –
5. A
depinde de cineva sau ceva. –
6. A
șovăi, a
oscila.
Origine incertă. Este
posibil să fie
vorba de lat.
tornāre, în
compunere cu
ad;
dar evoluția fonetică ar implica mari greutăți.
Totuși,
accepția etimonului, aceea de „a
întoarce” sau „a
devia”,
ar explica într-un
mod satisfăcător evoluția semantică, ceea ce nu este
cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă
parte,
sensul der.
atîrnătoare nu
poate fi
pus în
legătură în
niciun fel cu
vreunul din
sensurile actuale ale lui
a atîrna, și se
explică numai pe
baza unui
sens derivat de la
tornare, ca
rom.
înturna, fr.
détourner. După Cihac, II, 476, din mag.
átérni „a
întinde peste ceva”.
DAR pleacă de la
tîrn „
mărăciniș”,
ipoteză riscantă datorită debilității punctului de
contact presupus între cele două noțiuni (
atîrna ar fi un cuvînt
păstoresc, care s-a
referit mai întîi la
lîna care rămînea
agățată în
mărăciniș). Giuglea,
Dacor., III, 1090,
pleacă de la un lat. *
adtrutinare,
ipoteză la
fel de
fantezistă ca
cea a lui Diculescu,
Elementele, 492,
bazată pe *
atîrna, der de la gr. *ἀρτάνω și acesta din
urmă de la ἀρτάω. În sfîrșit, Scriban se gîndește la o
posibilă legătură cu
tîrnă „
coș de
nuiele”. Der.
atîrnat, s.m. (bîrna de la
armătura acoperișului);
atîrnătoare, s.f. (
țarc în care se
închid oile pentru a
le separa de
miei, sau
pentru ca să
doarmă);
atîrnător, adj. (care atîrnă;
agățat; care
depinde de ceva);
atîrnătură, s.f. (atîrnare,
suspensie;
zdreanță);
neatîrnare, s.f. (
independență);
neatîrnat, adj. (
independent);
tîrnaț, s.n. (Trans.,
balcon,
terasă); care pare o
formație regresivă pe
baza pl.
atîrnați;
totuși, Cihac, II, 533 și Scriban o
explică prin mag.
tornác, care pare mai
curînd împrumutat din
rom.