întunecá (întúnec, întunecát),
vb. –
1. A (se)
face întunecos, a (se)
lipsi de
lumină. –
2. A (se)
umori, a
face să nu mai
vadă. –
3. A (se)
posomorî, a (se)
întrista. –
4. A (se)
închide la
culoare. –
5. (Refl.) A se
acoperi cerul de
nori, a se
înnora. –
6. (Refl.) A se
însera, a se
înnopta. – Mr.
antunic(are), megl.
antunic(ari). Lat. *
intŭnĭcāre de la
tŭnĭca (Densusianu,
Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand,
Jb., III, 26; Pușcariu 895;
Candrea-
Dens., 892; Densusianu,
GS, V, 19; Spitzer,
Dacor., IV, 650;
Graur,
BL, V, 102), cf. it.
intonicare, sp.
entunicar, cu
semantism diferit.
Evoluția semantică a
rom. nu
prezintă dificultăți, cf. sp.
encapotarse ‹
capote „
pelerină” și „
îngrămădire de
nori”,
entoldarse, și
celelalte ex.
aduse de
DAR. S-au
dat alte
soluții, care nu
par convingătoare: din lat. *
innoctĭcāre (Giuglea,
Cercetări lexicografice, 10; cf. Pușcariu,
Dacor., I, 413), printr-o
metateză care pare
dificilă; din lat. *
intonĭcāre „a
începe să
tune” (Drăganu,
RF, II, 291; REW 4504a); sau din
turco-
tăt.
tŭnek ‹
tün „
noapte” (T.
Hotnog,
Arhiva, XXXIV, 206). Rămîne,
totuși, o
problemă care
pînă acum n-a
fost explicată satisfăcător, și
anume legătura lui
întuneca cu vb.
întunerica, avînd
același sens, și cu
întuneric (var.
întunerec, înv.
(un)tune(a)ric; mr.
(î)ntunearic, megl.
antuneric), s.n. (
negură; înv.,
mulțime,
puzderie). Acest
ultim cuvînt se
consideră der. de la
tenĕbrĭcus (Pușcariu 896; REW 4484;
Pascu, I, 129;
Iordan,
Dift., 114; Löwe 56;
DAR)
astfel încît întunerica ar proveni de la
intenĕbrĭcāre, care este
atestat în
texte lat.
med. Pare
surprinzător, în acest
caz, că
întunerica nu
coincide întîmplător cu
întuneca,
așa cum presupun majoritatea filologilor; din
aceste rațiuni,
autorii Lexiconului de la Buda, Tiktin;
Pascu, I, 130; și G. Ivănescu,
BF, II, 143 au
preferat să
considere că
întuneca nu este decît o
formă redusă de la
întunerica, prin
intermediul unei
haplologii a lui *
întunenecare ›
întunerecare. Această
ipoteză nu pare naturală:
forma *
intuneneca nu
putea asimila pe
r ›
n, întrucît se
sprijinea pe altă
formă neasimilată,
întuneric;
iar, pe de altă
parte,
trebuie să
admitem și un
tratament anormal al
grupului lat.
br din
intenĕbrĭcāre (
rezultatul său
normal trebuia să fie
ur). Der.
întunecător, adj. (care întunecă);
întunecos, adj. (
lipsit de
lumină;
încurcat, încîlcit);
întunecime, s.f. (
lipsă de
lumină,
umbră;
eclipsă;
ignoranță);
întunecăciune, s.f. (înv.,
întuneric);
întunerecime (var.
întunereceală), s.f. (
întuneric),
întunericos, adj. (
întunecos).