túrmă (-me),
s.f. – Ciurdă,,
cireadă,
herghelie, pîlc. – Mr.
turmă, istr.
turme. Lat.
turma (Pușcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it.
torma (logud.
truma), friul.
torme, alb.
turmë). – Der.
turmac, s.m. (mînzat sau
bivol de
doi ani;
om scund și
îndesat);
înturma, vb. (a alătura, a alipi). – Din
rom. provin bg.
turma (Romansky 130; Capidan,
Raporturile, 214), sb., cr.
tùrmo, turma (Miklosich,
Wander., 8; Candrea,
Elemente, 408; Berneker 379); rut.
turma (Miklosich,
Fremdw., 133),
pol.
turma, cr.
turmar „căruțaș” (pentru transporturile în
caravană, sb.
turma), bg.
turmak „
bivol tînăr” (după Conev 56,
rom.
turmac ar proveni din bg.;
dar nu e de
conceput că
rom.
ar fi
luat din bg. un cuvînt
creat după
rom.
turmă).