stîncă (-ci),
s.f. – Rocă,
piatră mare. – Var. înv.
stincă. Origine îndoielnică.
Ar putea fi sl.
stĕna, prin intermediul unui dim.
*stĕnka, cf.
ceh.
stĕnka (Miklosich,
Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici,
Dacor., I, 139; Rosetti,
GS, V, 171); această
ipoteză pare valabilă cîntărind obiecțiile lui Pușcariu,
Dacor., III, 379 și Pușcariu,
Lr., 286. Totuși,
coincide cu it.
stinca „
coastă de
munte”, cf.
Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a
fost explicat, în aparență insuficient, prin longob.
skinko › germ.
Schinken „
osul piciorului” și „
jambon” (REW 7995; Rohlfs,
Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636).
Stincus a existat în lat.,
dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a
fost definit
greșit „incendium amoris” (cu
privire la această greșeală, cf. Amatucci,
Bull. Du Cange, IV, 58). Der.
stîncărie, s.f. (mulțime de stînci);
stîncie, s.f. (
rar, mulțime de stînci);
stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).