sápă (sápe),
s.f. –
1. Unealtă agricolă. –
2. Prașilă,
prășire. – Mr., megl.
sapă, istr.
sope. Lat. vulg.
sappa (Roensch,
ZRPh., I, 414; Densusianu,
Hlr., 197; Pușcariu 1512; Candrea,
Elemente, 404; REW 9599), cf. it.
zappa, fr.
sape, sp.
zapa, ngr. τσάπα (Cihac, II, 694), tc.
capa (Popescu-Ciocănel 41). – Der.
săpa, vb. (a
prăși, a
lucra cu sapa; a excava, a scobi, a scrijeli; a
roade, a mînca; a
găuri, a sfredeli), mr., megl.
sap,
poate direct din lat. vulg.
sappāre (Pușcariu 1511; Tiktin);
săpăcios, adj. (care se
năruie, sfărîmicios);
săpător, s.m. (muncitor cu sapa; soldat care sapă tranșee; sculptor, tăietor);
săpătură, s.f. (
prășire,
muncă cu sapa;
groapă, adîncitură; tăietură, sculptură);
săpoi, s.n. (sapă
mare, tîrnăcop);
săpăligă, s.f. (sapă
mică,
greblă). Din
rom. provin rut.
sapa, s.,
sapaty, vb.,
sapanie, s.,
obsapaty, vb. (Miklosich,
Wander., 18; Candrea,
Elemente, 404), mag.
szápoly, s.,
szápaly, s., și probabil
alb.
sëpatë „
topor”.