rugínă (rugíni),
s.f. –
1. Oxidare a
fierului. –
2. Rablă,
obiect uzat. –
3. Hodorog. –
4. Pipirig (Juncus effusus). –
5. Tăciune,
mălură (Puccinia graminis). – Mr.
arudzină. Lat.
rŭbῑgῑnem (Diez, I, 361; Phlippide,
Principii, 33; cf. REW 7348), cf. prov.
royilh, fr.
rouille, sp.
robin. Se
merge mai în detaliu la un lat.
aerūgĭnem, uneori în
formă ipotetică *
aerūgĭna (Pușcariu 1482; REW 243;
Pascu, I, 41;
Pascu,
Beiträge, 7; Tiktin; Candrea), posibilă și ea fonetic. Pentru rezultatul fonetic al lui
rŭbῑgĭnem, cf.
iuvencus ›
junc. Schimbarea de accent este dificilă (Ivănescu,
BF, I, 161, o explică
pornind de la vb.
rugini);
dar cu
aerūgĭnem există aceeași dificultate. Der.
ruginare, s.f. (Arbust, Andromeda polyfolia);
rugini, vb. (a oxida; refl., a
crește mălura, a se tăciuna; refl., a
decădea);
ruginătură, s.f. (lucru ruginit);
ruginiu, adj. (roșiatic);
ruginos, adj. (oxidat; învechit). Din
rom. provine bg.
rudžina (Capidan,
Raporturile, 234) și țig.
ruğinav „a deteriora”.