plocón (plocoáne),
s.n. –
Cadou,
dar. Se
spunea înainte despre
daniile făcute, mai
mult sau mai
puțin silit,
domnului sau
marilor dregători; în
epoca modernă mai
ales despre
daruri oferite cu o anumită solemnitate (Trans.,
dar de
botez). –
Ploconul steagului, contribuție pretinsă de fiecare
schimbare de domnitor; se
percepea și de la cei scutiți și de la
marii boieri; pentru
oamenii de rînd se micșora la
două sferturi. –
Plocon domnesc, impozit adițional în
favoarea strîngerilor de
biruri asupra oilor, grînelor și
vinurilor; legiferat de Constantin Mavrocordat în
medie pentru
zece oi. – Var. înv.
poclon. Megl.
puclon. Sl.
poklonŭ „reverență” (Miklosich,
Lexicon, 609; Cihac, II, 269; Conev 58), cf. bg., sb.
poklon. – Der.
ploconi, vb. refl. (a se înclina, a
face temenele, a saluta respectuos, a se
umili), din sl.
po(dŭ)kloniti, poklanjati;
ploconeală, s.f. (
aplecare, ploconire).