locuí (locuiésc, locuít),
vb. – A
trăi, a avea reședința. – Var.
lăcui. Mag.
lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gáldi,
Dict., 93). Rezultatul normal,
lăcui,
azi înv., a
fost apropiat de
loc. Cf. sl.
lakuvati, care
apare numai în
acte de provenință romînă, și în bg. din Trans.
lakuva (Miklosich,
Bulg., 126). Der.
locaș (var.
lăcaș), s.n. (locuință), din mag.
lakás;
locuință, s.f. (
casă de
locuit), cu suf. -
ință;
locuitor, s.m.;
conlocui, vb. (a
trăi împreună), format după fr.
cohabiter;
conlocuitor, adj., cuvînt forțat de regimul comunist.