lámură (-ri),
s.f.
1. Metal prețios
pur, masiv,
autentic. –
2. Cremă, elită. Lat.
lamina „
bară de metal prețios” (lexiconul de la
Buda; Tiktin; Bogrea,
Dacor., III, 411;
DAR). Rezultatul pl., *
lamene, a
trecut în
lamuri prin analogie cu pl. terminate în
-uri, cf.
vergură, lature, țărm; sing.
lamură este o reconstituire analogică. Giuglea,
Cercetări lexicografice, 14,
pornește mai
curînd de la un lat. *
lamŭla, și Candrea de la *
lamnŭla;
Graur,
BL, V, 103, afirmă că nici una dintre explicații nu este acceptabilă;
dar nu pare să
aibă dificultăți în admiterea etimonului
lamina, care
corespunde semantic și se
poate explica și prin fonetism. Mai
înainte, Pușcariu,
ZRPh., XXVIII, 681, și Pușcariu 935, REW 4869, se gîndiseră la lat. *
remola, din
re-molere, care pare mai
puțin probabil, și Roesler 572 în gr. λαμπρός „
strălucit(or)”. Der.
lămuri, vb. (a purifica; a depura metalele; a explica, a
desluși, a elucida, a
netezi; a
distinge), pe care Crețu 342
îl explica
pornind de la lat.
lumināre;
nelămurit, adj. (neclar, confuz, indistinct);
lămuritor, adj. (curățitor, purificator; explicativ, clarificator). Koerting 5614
îl explică pe
lămuri prin lat.
limulĭre, cf. Densusianu,
Rom., XXXIII, 281.