izgoní (izgonésc, izgonít),
vb. –
1. A
alunga, a
goni. –
2. A
speria, a sili pe cineva să
plece, a
surghiuni. – Mr.
azgunescu, azgunire. Sl.
izgoniti (Miklosich,
Slaw. Elem., 23; Tiktin; Conev 99), cf. bg.
izgonjam, sb.
izgoniti „a
vîna”. – Der.
izgon, s.n. (detașament), înv., deverbal;
izgoană, s.f. (
surghiun), înv.;
izgonitor, adj. (care surghiunește);
izgnanie, s.f. (înv.,
surghiun), din sl.
izgnije. – Din
rom. provine mag.
izgána (Edelspacher 15). cf.
goni.