háită (háite),
s.f. –
1. Grup de vînători cu cîini și gonaci. –
2. Grup de cîini de vînătoare. –
3. Cățea. –
4. Femeie stricată. Mag.
hajta „hăituire,
gonire” (Cihac, II, 505;
DAR; Gáldi,
Dict., 92), din mag.
hajtani „a
împinge, a hăitui” (Scriban). – Der.
haitău (var.
haiteu, hăitău, haidau), s.m. (gonaci, hăitaș; văcar; pungaș), a
cărui ultimă var. specializată la ultimele sensuri, pare a
indica o încrucișare cu
haiduc (după
DAR, mai
curînd cu
huidui și
haidamac);
hăitaș, s.m. (gonaci);
hăitaș, s.m. (hăituire;
amendă pentru
vitele găsite pe
terenuri interzise), din mag.
hajtás „hăituire”;
hăitui, vb. (a stîrni, a
goni vînatul
spre vînători; a
speria, a urmări, a încolți; a
străbate), din mag.
hajtani (după Skok 73, din rut.
hajtuvaty);
hăituială, s.f. (goană după vînat);
hăituitor, s.m. (gonaci, hăitaș);
hăitic, s.n. (
ceată de
lupi);
hăitiș, adj. (cu
picioarele strîmbe) din același mag.
hajtani, cu sensul special de „a îndoi” (după Löwe 60, din v. mag.
hajtás „cotitură”);
înhăita, vb. refl. (a
intra într-o
bandă, a se însoți, a se
asocia; a se golăni). – Din
rom. provine rut.
hajdej (Candrea,
Elemente, 404).