grúi (grui),
s.n. –
1. 1. Movilă,
colină, delușor. –
2. Dulap de
loitră la căruță. – Var. (
rar)
gruńu. Mr.
gruńu „
bărbie”. Lat.
grunnium „rît de
porc”, cf. fr.
groin (Candrea; Scriban); din lat.
grunnire „a grohăi”. Semantismul prezintă un paralelism absolut cu
bot și
rît. În privința fonetismului, var. (atestată în
Revista critică, III, 156), și mr., ca și
împrumuturile din sl.,
indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi,
Notițe, 25, din lat.
grumus „
movilă”,
trecut la *
grumeus.
Pascu, I, 109 și
Arch. Rom., VI, 214,
pleacă de la un tracic *
goroneum, reprezentant al unei
rădăcini gor-, ca în sl.
gora „
pădure”. Spitzer,
Archiv., CXXXIV, 134, propune un lat. *
(c)oronium, de la
corona; J. Brüch,
Archiv., CXXXXV, 416, lat *
grunium, și Joh. Hubschmidt,
Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs, Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt alpin, același care
ar fi
dat fr.
groin. Cf. și Bărbulescu,
Archiva, XLV, 291-3. Der.
gruieț, s.n. (
colină);
gruios, adj. (povîrnit). Din
rom. provine rut.
gruny, chruny (Miklosich,
Wander., 16),
ceh.
gruň (Meyer,
Alb. St., IV, 96).