ghiară (gheáre),
s.f.
1. Formație cornoasă ascuțită crescută la vîrful
degetelor unor
păsări și mamifere.
2. Cîrlig,
cange. – Var.
gheară. – Lat.
*ung(u)laris, al
cărui rezultat normal este
*înghiare, separat artificial în
în ghiare din
rațiuni de fonetică sintactică
ușor de
înțeles. Cf.
unghie. Se
cuvine să adăugăm că acest cuvînt
lipsește din
dialecte,
fapt pentru care pare posibil să fie
vorba de o der. internă a
limbii rom., plecîndu-se de la
unghioară, dim. de la
unghie, pronunțat
înghiară (cf.
umblu și
îmblu). Totuși, Pușcariu,
ZRPh., XXVIII, 687 (cf. Pușcariu 713;
REW 3690;
DAR) propune un lat.
*garra, de origine celtică, de unde sp.
garra; pentru a evita dificultatea fonetică
pleacă de la un dim.
*garrula, cu metateză
*glarra; însă această
ipoteză a
fost abandonată pentru sp. (Corominas, II, 687-92) și nu
poate fi valabilă pentru
limba rom. Cihac, II, 101,
pleca de la
sgîria; și Pușcariu,
Dacor., III, 380, din germ.
Kralle. – Der.
înghera, vb. (
rar, a
apuca, a înhăța);
ghera, vb. (a zgîria);
gheran, s.n. (
braț al
cleștelui). – Cf.
gheura. – [Art.
3691]