foc (fócuri),
s.n. –
1. Ardere cu
flacără și
căldură. –
2. Incendiu,
rug. –
3. Împușcătură,
salvă. –
4. Cămin,
vatră. –
5. Strălucire. –
6. Arsură, usturime. –
7. Ardoare, violență, avînt. –
8. Nenorocire,
necaz, calamitate,
chin. –
9. (Adv.) Cumplit, îngrozitor, teribil. –
10. (Arg.)
Pistol. – Mr., megl.
foc, focuri, istr.
foc, focure. Lat.
fŏcus (Diez, I, 192; Pușcariu 635; Candrea-Dens., 627; REW 3400;
DAR), cf. it.
fuoco, prov.
foc, fr.
feu, cat.
fog, sp.
fuego,
port.
fogo. Pentru sensul 8, cf. calabr.
focu amaru „nenorocire, calamitate”. Der.
focar, s.n. (
rug; nenorocire, calamitate), cu suf. -
ar (după Candrea-Dens., 628, REW 3398 și
DAR, din lat.
fōcārium), înv., s-a readaptat modern după fr.
foyer, cu sensul tehnic de „proiector, reflector”;
focăr(a)ie, s.f. (
rug, incendiu);
focărițe, s.f. pl. (Trans.,
chibrituri);
focos, adj. (înflăcărat);
focuit, adj. (Trans., nenorocit);
înfoca, vb. (a da
foc, a
aprinde; a înflăcăra, a pasiona);
înfocăciune, s.f. (înv., inflamare);
focar, s.m. (fochist);
fochist, s.m. (muncitor care asigură arderea combustibilului într-un focar), formație recentă cu suf. -
ist. –
Foca, s.m. (sărbătoarea Sfîntului Foca, 22
iulie), din ngr. φωϰᾶς, a
fost asimilat prin etimologie populară cu
foc; astfel încît această sărbătoare este considerată ca propice pentru a se asigura împotriva incendiilor.