fálcă (fắlci),
s.f. –
1. Mandibulă. –
2. Obraz,
față. –
3. Menghină. –
4. Braț al
loitrei căruței. –
5. Talpă la
sanie. – Mr., megl.
falcă. Lat.
falx, falcem „
seceră”. Rezultatul normal,
falce (cf. it.
falce, prov.
faus, fr.
faux, cat.
falx, fals, sp.
falce, hoz,
port.
fouce) s-a
păstrat numai cu sensul lat. med.
falcata (Mold.,
suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în
trecut, cu sensul de „
seceră”. Schimbarea semantică de la „
seceră” la „
falcă” se explică prin
forma caracteristică a mandibulei (cf. sard.
cavanu „mandibulă”,
cavana „
seceră”);
dar această
schimbare apare numai în
rom. și în
alb.
fëljkinë ‹
*falcinea. Diferențierea fonetică
între falce și
falcă se explică în
general plecîndu-se de la un lat. *
falca pentru ultima
formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu,
GS, II, 315; REW 3175;
DAR), cf. și rezultatul prov.
falco „
bucă”; este însă posibil și să fie
vorba de un sing. reconstituit pe
baza pl.
fălci ‹
falce. Der. lui
falce din mag.
falka „
bucată” (Dumke,
Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu,
Dacor., VII, 214. Der.
fălcar, s.m. (la
ham, căpețea);
fălcăriță, s.f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care
îl împiedică pe
bolnav să
închidă gura;
fălcată, s.f. (
plantă, Dorycnium herbaceum);
fălcău, s.m. (lăudăros), încrucișare a lui
falcă cu
fulău ‹
*fălău;
fălcea, s.f. (
talpă de
sanie;
stinghii de
lemn ce
leagă scîndurele care formează
fundul carului; la războiul de
țesut,
cele două brațe ale vatalelor; la
car,
piesă a
piscului; la
meliță,
cele două scîndurele în care
intră melița;
braț lateral la
afetul tunului);
fălcer, s.m. (Mold.,
cositor care
lucrează în
acord), de la
falce;
fălcos, adj. (cu
fălci mari; mîncău);
fălcuță, s.f. (
stinghie de pe
fundul carului). – Din
rom. provin rut.
falĭča „
măsură de
suprafață” și
falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich,
Wander., 20; Candrea,
Elemente, 404).