desfătá (-t, -át),
vb. –
1. (Înv.) A înfrumuseța. –
2. A
produce plăcere, a delecta. –
3. (Refl.) A se
distra, a
petrece. Lat.
foetēre „a
mirosi urît, a
face silă”, cu pref.
dis- care
indică sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp.
heder „a
mirosi urît” și „a
supăra”;
desmierda, și sl.
nĕga „curățirea
copilului” și „
deliciu, voluptate”. Această explicație, sugerată
încă de Șeineanu, nu pare să fi
fost acceptată,
deși este de
departe cea mai
corectă. Celelalte nu
par suficiente: din lat.
facies (Cihac, I, 90); *
sătĭsfactāre (Crețu 317); *
dῑsfatāre, de la
fatum „
soartă” (Pușcariu 518); *
diseffētāre, de la
effētus „istovit de
sarcină” (Densusianu,
GS, III, 430); de la
*dĭs- și lat. *
fata „fătătoare” /Spitzer,
RF, II, 284-86; REW 3269); de la
fatuus, cf. sp.
desenfadar (Buescu,
Latinitatea verbului desfăta, în
Destin, 1952, 109-121). – Der.
desfătăciune, s.f. (
desfătare,
deliciu);
desfătător, adj. (care
produce desfătare).