ciorán (-ni),
s.m. – (Arg.)
Hoț, borfaș. Țig.
čor „
hoț”, cu suf. -
an. – Der.
ciorănie, s.f. (hoție);
ciordi, vb. (a
fura, a
șterpeli), din țig.
čor- , aorist
čordom „a
fura” (
Graur,
Rom., LII, 565;
Graur 186; Juilland 162), cf. țig., sp.
chorar „a
fura”,
choruy „a
fura” (Besses 64);
ciordeală, s.f. (furtișag);
ciorditor, s.m. (
hoț);
cioreca, vb. (Trans. de Nord, a
fura);
ciorti, vb. (a
fura);
ciordăni, vb. (a
fura cu pretextul de a
veni cu colindul),
compunere umoristică de la
ciordi cu
iordăni, pe care
DAR o interpretează numai în sensul ultimului cuvînt. Toți
termenii aparțin argoului.
Ciorîng, s.m. (
păstor) reprezintă
gen. de la același cuvînt țig.
čorango „de
hoț” (Tiktin; Drăganu,
Dacor., VII, 132); der.
ciorînglav, s.m. (
poreclă dată
țiganilor;
plantă nedeterminată), cu o terminație
greșit identificată, probabil țig. (Tiktin;
DAR;
Graur 138); sensul de „
plantă” este o confuzie cu
ciornoglav, din bg.
černoglava „cu
capul negru”.