chímă (-me),
s.f. –
Germen, sămînță. Sb.
kima (
DAR) sau din germ.
Keim, prin intermediul
săs.
kim (Lacea,
Dacor., IV, 778).
Înainte, Philippide,
Principii, 138, încercase să-l explice prin gr. ϰῦμα (cf.
ciumă)
ipoteză acceptată de Bogrea,
Dacor., II, 654. – Der.
chimiță, s.m. (
diavol; bufon,
caraghios), care pare a fi un
dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea și
DAR îl explică prin
numele unui personaj popular în
trecut datorită
șotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice
diavolului numele unui personaj real, și nici nu s-
ar explica prin alte
mijloace apelativul
Chimiță, astfel încît este de
presupus că acesta din
urmă este o simplă
poreclă).