caúc (-ce),
s.n. – Linguroi, căuș;
vas de
scos apă. Lat.
caucus (Densusianu,
Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773;
DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον,
alb.
kafkë. Din același cuvînt, cu
schimbare de suf. (ca în
țîmburuc ›
țîmburuș), s-a obținut
forma căuș, s.n. (linguroi,
vas de
scos apa, butoi;
vas de
lemn sau de metal, cu toartă
lungă de care se ține, și cu care se ia
apă de
băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor
cuvinte nu pare să fi
fost remarcată,
iar dicționarele
le tratează de
obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul
căuș de la
pol.
kousz „
vas,
pahar”, rut.
ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich
Wander., 21 provine din
rom. De
asemenea trebuie explicat prin
rom. și
rus.
kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide,
Principii, 64, (urmat de Pușcariu,
Dacor., III, 666 și
DAR)
pleacă de la lat.
cavus, cu suf. -
uș; în
vreme ce Giuglea,
Dacor., III, 619,
indică gr. ϰάβος „
măsură de capacitate pentru
produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat.
caucellus › fr.
choisel, choiseau.