bădădăí (-ăésc, -ít),
vb. – A
umbla fără rost, de colo-colo; a chefui. Formație expresivă, bazată pe imitarea sonoră a mișcării prin intermediul ritmului ternar
bă-dă-dă. Corespunde creațiilor expresive
bă-lă-lă și
bă-nă-nă. Aparțin
celei de a doua:
bălălăi, vb. (a bălăbăni, a legăna);
bălălăială, s.f. (bălăbăneală);
bălălău, adv. (atîrnînd). Se bazează pe acestă ultimă
asociere sonoră:
bănănăi, vb. (a bălăbăni, a legăna);
bănănăială, s.f. (bălăbăneală).
Cea de a
doua consonanță a
produs și
bălăbăni, vb. (a
balansa, a legăna; a
face eforturi, a se strădui) și
bălăbăneală, s.f. (
mișcare înceată), der. normal, care echivalează al treilea
termen cu
primul, ca în
bîldîbîc, și pe care Cihac încearcă inutil să-l explice prin rut.
valandati; în alternanța sa consonantică este posibil să fi intervenit și tc.
balaban „
mare” › sb., bg.
balaban, care nu figurează în
rom. decît ca
nume de
familie destul de
comun. În sfîrșit, aceluiași ritm ternar îi aparține
bălăngăni, bălăngăi, vb. (a
bate clopotele),
balang(a), interj. (bang!,
dang!), formații în care imaginea vizuală a mișcării
limbii clopotului se
asociază cu creația onomatopeică (cf.
balang și sp.
talán). Totuși, Scriban
preferă să-l explice pe
bădădăi prin mag.
bodológni „a hoinări”, pe
bălăngăni prin mag.
bólogatni, și pe
bălăbăni prin mag.
belebolundúlni „a se speti, a
munci din
greu”. Pentru caracterul expresiv al
acestor formații, cf.
Graur,
BL, IV, 91-97;
Iordan,
BF, II, 184.