băiát (băiéți),
s.m. –
1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. –
2. Tînăr,
flăcău. –
3. Bărbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi
fost acela de „
hamal”; cf.
băiat „
picolo”,
băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Basarabescu).
Dacă este într-
adevăr așa,
ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de
tipul baiulator „
hamal”; pentru aceasta
ar trebui să se
presupună că verbul
baiulare a
suferit o
schimbare de
tipul *
bailare (certificată de it.
baila) › *
bailiare ›
bailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it.
balia, care este totuși modificare internă a it., Meyer-Lübke,
Ital., 54). Plecînd de la *
balliator, der. lui
băiat este normală (cf.
împărat ‹
imperator). Este de
asemenea posibil să fie
vorba de un *
ba(i)liatus,
cum par să
indice calabr.
vajazzu „
slugă, țăran”,
bajazza „servitoare;
femeie ușoară”, lat. med.
bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminări cu
va(r)let și lat. med.
baietus „
paj”,
atestat într-o glosă irlandeză (Plummer,
Bull. Du Cange, I, 225); cf. și lat.
baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de altă
parte, este posibil să
avem dovada existenței în
rom. a lui
*ba(i)liare „a
duce”, datorită
prezenței în bg., sb. a lui
bajat „(pîine)
greu de
mestecat”, care se
poate explica numai printr-un sens primitiv, „
dus cu
sine, transportat”, provenind din
rom. Confuzia semantică
între „servitor” și „tînăr,
flăcău” este pe
cît de
generală pe atît de
ușor de explicat, cf. sp.
mozo, muchacho, fr.
garçon. În orice
caz, pare mai
puțin probabilă soluția admisă în
general (Diez; Koerting 1163; Densusianu,
Rom., XXXIII, 275; REW 887; Pușcariu,
Dacor., IV, 808 și
Lr., 546; Rosetti, I, 163), și care
pleacă de la același etimon,
dar urmînd o evoluție semantică diferită. Această explicație
pleacă de la
prezența în
rom. a vb.
a băia „a
crește”,
slab reprezentat în regiunea
Banatului și în Hațeg (cf.
ALR, 235), și pe care
autorii menționați
îl derivă din lat.
baiulare „a
duce, a
purta, a
crește” (cf.
balia „
doică”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov.
baila „
doică”, fr.
bailler „a da”,
port.
baiular „ a mîngîia”), prin intermediul acelorași modificări fonetice.
Dacă se
admite acest
punct de
vedere,
am avea în
băiat un semantism paralel sp.
crío ‹
criar. Totuși, această
ipoteză pare inacceptabilă, pentru că
a băia „a
crește” se explică
perfect în
cadrul limbii rom., plecîndu-se de la
a băia „a îmbăia”,
fără a fi
nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; și, de
asemenea, pentru că
băiat este cuvînt de
uz cu
totul general, cu excepția regiunii Crișanei și a
Banatului (
ALR 184):
adică este necunoscut numai în
acea regiune în care se păstreză
a băia „a
crește”, ceea ce pare împotriva
logicii. În sfîrșit, trebuie
arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) și de Candrea,
îl explică pe
băiat prin vb.
a (îm)băia, a
cărui dificultate a
fost indicată de
DAR. Der.
băiată, s.f. (Trans.,
fată);
băietan, s.m. (băiat,
flăcău);
băiețandru, s.m. (băiat,
flăcău);
băiețaș, s.m. (băiat,
copil);
băiețea, s.f. (Trans.,
fată);
băiețel, s.m. (băiețaș);
băiețesc, adj. (de băiat);
băiețește, adv. (ca
băieții);
băiețică, s.f. (Trans.,
fată);
băiețică, s.m. (Mold., băiat);
băiețime, s.f. (mulțime de
băieți);
băiețoi, s.m. (vlăjgan);
băiețos, adj. (de băiat).