amár (-ră),
adj. –
1. Care are
gustul fierii,
pelinului etc. –
2. (S.n.) Amăreală,
gust amar. –
3. Cantitate (numai după o expresie cantitativă, ca
atît, cît, ce, ce de, mult). – Mr.
amar, megl.
(an)mar, istr.
amǫr. Lat.
amārus (Pușcariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406;
DAR); cf. vegl.
amuár, it.
amaro, v. prov.
amar, fr.
amer, sp.
amargo. Expresia
amar de mine, amar mie coincide cu sicil.
amaru mia,
port.
amaro de mi. Sensul 3 este
curios. I. Morărescu,
BF, I, 178-181, a încercat să-l explice prin etimologie pop., din expresia
atîta *mare de (timp), interpretat ca
atît amar(e) de (timp);
uzul ar fi, în acest
caz, aceleași ca it.
mare „abundență”, sp.
la mar de. Cf. observațiile împotriva
acestei explicații
ale lui L. Spitzer,
BF, II, 162-4. Mai
curînd este
vorba de o
valoare emfatică a adj. (ca în
cazul lui
biet invariabil), tratat ca s.; emfaza este evidentă și în
uzul constant al lui
atîta în
locul lui
atît (cf.
nuanța de
atîta curaj,
față de
atît curaj). În privința
valorii exacte a expresiei, o construcție de
tipul ce amar mai aveam (Agîrbiceanu)
arată clar că trebuie să se
înțeleagă ce amar (de mine) mai aveam, deci că exprimă compasiunea, și numai în al doilea rînd
ideea de cantitate. Der.
amărăcios, adj. (
amar), pe care Pușcariu 74 și REW 403
îl reduc la un lat. *
amaritiōsus, de la
amarĭties,
dar care este probabil un der. cu suf. -
cios ca
supărăcios, căcăcios etc.;
amărăciune, s.f. (mîhnire, amărîre);
amărăluță, s.f. (gențiană, Cicendia filiformis);
amăreală, s.f. (amărăciune,
plantă, Polygala
vulgaris);
amăreață, s.f. (amărăciune), considerat în
general ca reprezentant al lat. *
amarĭtia, în
loc de
amarĭties (Pușcariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403;
lipsește în
DAR), cf. it.
amarezza, prov.
amareza,
dar care
poate fi și o formație internă;
amărel, s.m. (
ciulin);
amărie, s.f. (amărăciune);
amăriu, adj. (amărui);
amarnic, adj. (
amar; teribil, cumplit);
amărui, adj. (cu
gust ușor amar);
mărunc(ă), s.f. (Crizantemă, Chrysanthemum vulgare).
Amărî, vb. (a
face să
capete gust amar; a mîhni), cf. mr.
amărăscu, s-a încercat să se explice pe
baza lat. *
amărῑre, din clasicul
amărēscĕre (Pușcariu 75; REW 400;
DAR; Pușcariu,
Dacor., V, 67). Se
opune acestei der. rezultatul
î , care
indică o der. în interiorul
rom., ca în
pîră › pîrî, ocară › ocărî (cf.
Graur,
BL, V, 87), pe cînd lat.
ar fi
dat *
amări. Explicațiile încercate pentru a justifica
prezența în
forma lat. a unui
grup rr, care
ar explica schimbarea (contaminarea cu *
amarrῑre), din v. germ. *
marrjan, după Giuglea,
Dacor., II, 390 și Gamillscheg,
Rom. germ., II, 263; sau cu
marrubium după
Jos. Brüch,
ZRPh., LVI, 529-33, nu sînt convingătoare. – Der.
amărîre, s.f. (amărăciune;
gust amar);
amărît, s.m. (nefericit, nenorocit;
sărac);
amărîtor, adj. (care amărăște; descurajator).