vin (-nuri),
s.n. – Băutură alcoolică obținută din fermentarea
mustului. – Mr.
vin, megl.
vin, istr.
vir. Lat.
vῑnum (Pușcariu 1886; REW 9356); cf. it., sp.
vino, prov., cat.
vi, fr.
vin, port.
vinho. – Der.
vinărici, s.m. (podgorean, viticultor; s.n., impozit pe vin);
vinăricer, s.m. (cel care strîngea impozitul pe vin);
vinărit, s.n. (impozit pe vin);
vinărie, s.f. (bodegă);
vinariță, s.f. (
plantă, Asperula odorata);
vinaț, s.n. (vin), probabil din lat.
vῑnācĕus (REW 9337);
vinicer (var.
vinițel), s.n. (septembrie), probabil der. interior (după Tiktin și Candrea, din sl.
vinicije „
vie”);
vinimeriu, s.m. (septembrie), cuvînt
rar, pe care Bogrea,
Dacor., III, 739,
îl deriva din lat.
vindĕmĭārius; vinos, adj. (ca
vinul);
vinars, s.n. (Trans.,
țuică), comp. ca germ.
Branntwein;
vinărsar, s.m. (producător de
țuică);
vinărsărie, s.f. (distilerie sau
prăvălie de
țuică). – Din
rom. provine bg.
vinerič (Capidan,
Raporturile, 224).