supărá (-r, -at),
vb.
1. (Înv.) A întrece, a
obosi, a învinge:
pe unii i-au supărat cu pedeapsă (N. Costin);
supărat de străinătate (S. Ludescu). –
2. A împovăra, a îngreuna. –
3. A stingheri. –
4. A necăji, a
amărî. –
5. A plictisi, a
urî. –
6. (Refl., înv.) A se plictisi, a se
obosi, a nu mai
putea. –
7. (Refl.) a se înfuria, a se întărîta, a se înverșuna. – Mr.
șupăr(are) „a-și rîde de”. Lat.
sŭpĕrāre „a depăși, a întrece” (Cipariu,
Gram., 33; Cihac, I, 19; Philippide,
Principii, 48; Șeineanu,
Semasiol., 126; Pușcariu 1096;
Pascu, I, 164; REW 8458; Bogrea,
Dacor., III, 415), cf. it.
soprare, prov., cat., sp.,
port.
sobrar. Din sensul de „a întrece” s-a dezvoltat cel de „a
lua prea mult în
seamă” sau „a avea mai
mult decît se
poate suporta”; cf. pentru evoluția semantică fr.
outrer „a
trece mai
departe” și „a insulta” (Candrea), fr.
excéder „a întrece” și „a
obosi”, ca și
asupri. Celelalte explicații nu sînt convingătoare din sl.
sąprĭ „adversar” (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 380); din rut.
supra „
ceartă” (Domaschke 114), de la un rut. *
suprati „care din nefericire nu a
putut fi întîlnit” (Byhan 341); de la
asupra (Crețu 372). Der.
supăr, s.n. (înv., oboseală,
trudă,
necaz,
chin);
supărăcios, adj. (care se
supără; stingheritor);
supărăciune, s.f. (
boală la
oi; cf.
cotonogeală);
supăralnic (var.
supărelnic), adj. (iritabil, irascibil);
supărare, s.f. (
necaz, neplăcere,
belea; amărăciune, contrarietate; tristețe; Trans.,
epilepsie);
supărător, adj. (care
supără, neplăcut, stingheritor);
nesupărat, adj. (
liber, nestînjenit).