stricá (-c, -a't),
vb. –
1. A
rupe, a frînge. –
2. A
desface, a descompune. –
3. A
distruge, a deteriora, a
face nefolositor. –
4. A prejudicia, a
dăuna. –
5. A jefui, a
fura. –
6. A
ucide, a
omorî.
–
7. A viola, a silui, a dezonora. –
8. A deprava, a
corupe. –
9. A nimici, a
prăpădi, a zdrobi, a terfeli, a
vătăma. –
10. A dezbina, a învrăjbi. –
11. A
rupe un pact, a încălca, a contraveni. –
12. A
consuma, a
cheltui fără rost. –
13. A fi de
vină, a constitui
cauza. –
14. (Refl.) A se altera, a se
putrezi. – Megl.
stri(cari). Lat.
extrῑcāre „a eviscera” (Tiktin; Capidan 277; Pușcariu,
Lr., 199), cf. calabr.
stricare „a
freca”, sp.
estregar. Pentru semantismul din
rom., trebuie să se
pornească de la sensul primitiv al lui
trῑcae „contrarietate, neplăcere”,
trῑcāri „a
face dificultăți”, de unde
extrῑcāre „a
desface (ceea ce rezistă)”. După Battisti, V, 3655, it.
striccare „a-l
durea spatele în
urma ostenelii”, umbr.
strica „a
distruge”, v. it.
stricare, strigare „a
desface”, a
cărui identitate cu cuvîntul romanic nu
ridică îndoială, s-
ar explica prin longod.
strikkan „a
închide cu o
țintă”;
dar această explicație nu
poate servi pentru
rom., și nu pare suficientă pt. it. Der.
stricăcios, adj. (care strică; coruptibil; dăunător, vătămător);
stricăciune, s.f. (
daună; corupție);
stricător, adj. (dăunător, nociv).