speriá (-ii, -át),
vb. – A înspăimînta, a înfricoșa, a
uimi, a fi surprins. – Var.
spăria, pers. I,
speriu, spariu, spai(u). Mr.
aspar, aspăreare, megl.
spar, spărui, spăreari. Origine incertă. Pare să fie
vorba de un lat.
expavēre (Tiktin; REW 3036, art. suprimat),
dar der. este dificilă (se
presupune un rezultat
spaiu ›
spariu ca în
habet ›
are, sau o disimilare
expavēre ›
*exparēre, care pare inadmisibilă). Fazele intermediare propuse de Cihac, I, 44 (lat.
*expavĭlāre) și de Candrea (lat.
expavorare)
par și mai
puțin convingătoare. Mai probabil e
vorba de o confuzie
între mai
multe cuvinte lat., ca
expārēre ‹
pārēre „a
părea”, sau
experῑre „a experimenta”.
Uz general (
ALR, I, 90),
dar cu numeroase var. locale. Der.
sperietoare, s.f. (momîie;
paiață,
pocitanie);
sperietură, s.f. (speriat,
uimire);
sperios, adj. (fricos; timid);
speriuș, s.n. (
spaimă,
frică).