sgîriá (-íi, -át),
vb. – A rîcîi cu
unghiile sau cu
ghearele. – Var.
zgîria. Megl.
zgair, zgăirari. Lat.
excoriāri „a
strivi”, de la
corium (Niermeyer 389), cf. it.
scuoiato, prov.
escoriatz (
Rom., II, 341). Celelalte explicații
par insuficiente: de la *
sdîria ‹ sl.
sudrati „a
rupe” (Cihac, II, 101; Bogrea,
Dacor., IV, 845, unde se citează
formele din
sec. XVII,
dăria, sderia, din sl.,
dar probabil diferite de vb.
sgîria); din lat. *
excariāre, de la
caries (Pușcariu,
ZRPh., XXVIII, 687; Pușcariu 1938; cf. împotrivă Philippide, II, 658); în relația cu
*excarmĭnāre (Tiktin); de la un lat. *
scabĭlāre, în
loc de
scabēre (
Pascu,
Arch. Rom., VI, 267); din v. germ.
skeren, cf. calabr.
sgarrare, milan.
szagá (Pușcariu,
Dacor., I, 604); din lat.
scarificare (Giuglea,
Dacor., V, 897; cf. REW 7662); din lat.
*scaberāre ‹
scaber (Candrea). Der.
sgîrie-brînză, s.m. (avar, zgîrcit);
sgîriac (var.
sgîrieci), s.n. (
compas de tîmplar);
sgîrie-nori, s.m. (
bloc înalt),
traducere din fr.
gratte-ciel;
sgîrîietură, s.f. (tăietură superficială);
sgîrios, adj. (care zgîrie).