puțín (puțină),
adj. – Insuficient,
redus. – Mr.
p(u)țîn, psîn, megl.
puțǫn, istr.
puțin. Origine obscură. Provine
fără îndoială din
rădăcina expresivă *
piț-, cf.
puță, dar der. nu este
clară. Cf. lat. med.
pusinnu, pittinus „
mic”, și toate
cuvintele romanice care exprimă această
idee și care în
general sînt
puțin clare. Pentru comparativul
mai puțin, cf. sard.
prus pagu ‹
plus paucum. În
general se încearcă să se explice acest cuvînt în
două feluri:
pornind de la
paucus, prin intermediul unui der. *
paucinum (Cipariu,
Gram., II, 347;
Pascu, I, 150), sau
pornind de la
putus, prin intermediul lui *
putinus (Meyer,
IF, VI, 122; Candrea,
Rom., XXXI, 314; Pușcariu 1418; Loewe 57; REW 6550). Der.
puțintel (f.
puțintea, puțintică), adj. (
nițel), probabil
formă disimilată a lui *
puțincel (Pușcariu,
Dacor., I, 326);
puținătate (var.
puținime, puțintime), s.f. (cantitate
mică);
împuțina, vb. (a
reduce, a micșora).