moț (moáțe),
s.n. – Vîrf,
smoc, panaș. – Var. (pl.)
moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu
mot-, ca
boț față de
bot. Intenția expresivă pare să fie
cea de „
obiect care se
balansează”, cf.
moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl.
motŭ „
smoc” (Tiktin; Byck-
Graur; după această
ipoteză,
ț s-
ar explica prin pl.
moți, care nu
apare). Der.
moța, vb. (a da
formă de vîrf);
moțat, adj. (cu moț; încrezut,
fudul);
moțoc, s.n. (vîrf,
conci,
nod de
păr);
moțochină, s.f. (vîrf;
nod; umflătură, tumoare);
moțăi, vb. (a da din
cap, a
mișca din
cap; a
dormita), a
cărui relație cu
moț apare evident (Tiktin; Candrea);
moțăială, s.f. (
dormitare,
balansare; toropeală, somnolență);
moțăilă, s.m. (somnoros);
moțăitură, s.f. (picoteală);
muțuțui, s.m. (
Banat, creștet, vîrf);
muțuțuiat, adj. (
Banat, clonțos, țuguiat). – Din
rom. provine bg.
moc (Capidan,
Raporturile, 227). – Cf.
mot-.